Când unul iubește mai mult dinamica anxios–evitant

Când unul iubește mai mult, de multe ori nu e vorba despre iubire „mai mare” în sens romantic, ci despre o investiție emoțională disproporționată: unul caută contact, claritate, confirmare; celălalt caută spațiu, autonomie, liniște prin distanță. Și, fără să vrea, ajung să se rănească exact acolo unde fiecare e mai sensibil.
În spatele acestei dinamici se află frecvent ceea ce psihologia atașamentului numește: cuplul anxios–evitant. Nu ca etichetă rigidă, ci ca hartă a felului în care două sisteme nervoase încearcă să se simtă în siguranță în intimitate.

Dinamica anxios–evitant cu două nevoi de siguranță care se lovesc

În atașamentul anxios, apropierea este reglare: „Când ești aproape, mă liniștesc.” În atașamentul evitant, distanța este reglare: „Când am spațiu, mă liniștesc.”

Asta înseamnă că aceeași situație poate fi trăită complet diferit. Pentru persoana anxioasă, tăcerea poate suna ca respingere. Pentru persoana evitantă, întrebările dese pot suna ca presiune. Pentru anxios, „vorbim acum” pare urgență emoțională. Pentru evitant, „vorbim acum” poate activa senzația că nu are aer.

Nu e o luptă între „cine iubește” și „cine nu iubește”. De multe ori, e o luptă între două strategii de protecție învățate de-a lungul vieții. Unul a învățat că trebuie să se apropie ca să nu piardă. Celălalt a învățat că trebuie să se retragă ca să nu fie copleșit.

În această coregrafie, anxiosul se simte singur chiar și în relație, iar evitantul se simte invadat chiar și de iubire.

Efortul devine dovadă de valoare

Când unul iubește „mai mult”, adesea iubește și mai activ: inițiază conversații, propune soluții, caută timp împreună, încearcă să repare după conflict, se întreabă „ce am făcut greșit?”.

În timp, relația poate ajunge să semene cu o balanță în care: unul investește emoție, timp, clarificări; celălalt investește intermitent, mai puțin verbal, mai puțin accesibil.

Aici apare o capcană internă: persoana care investește mult poate începe să creadă că valoarea ei depinde de cât de bine reușește să mențină relația. Dacă celălalt e rece, efortul crește. Dacă celălalt se îndepărtează, anxietatea crește. Și investiția crește din nou.

Nu pentru că „iubește prea mult”, ci pentru că i se activează o frică: „Dacă nu fac eu ceva, pierdem.” Iar această frică se traduce în hiperfuncționare emoțională: „spune-mi ce simți”, „liniștește-mă”, „promite-mi”, „explică-mi”.

În paralel, celălalt poate intra în subfuncționare: răspunsuri scurte, retragere, amânare, uneori ironie sau defensivă. Nu întotdeauna din răceală, ci dintr-un mod automat de a-și recăpăta controlul intern.

Conflictele repetitive pot înseamna aceeași ceartă, altă zi

Cuplul anxios–evitant are adesea conflicte care se repetă, cu aceleași replici, aproape ca un scenariu: „De ce nu îmi spui nimic?”, „De ce faci dramă din orice?”, „Ai dispărut iar.”, „Am nevoie de spațiu.”, „Nu-ți pasă.”, „Ba îmi pasă, doar că mă sufoci.”

Aceste conflicte nu sunt doar despre conținut (cine a uitat, cine a spus, cine a făcut). Sunt despre proces: anxietatea unuia declanșează evitarea celuilalt, iar evitarea celuilalt amplifică anxietatea primului.

E un cerc:

1. Anxiosul simte distanța → activează alarmă internă.
2. Caută reasigurare → pune întrebări, cere claritate, insistă.
3. Evitantul simte presiune → se retrage, tace, se apără.
4. Retragerea confirmă frica anxiosului → intensifică cererea.
   Și cercul reîncepe.

În terapia cognitiv-comportamentală, am spune că fiecare intră într-o secvență: gând automat → emoție → comportament → consecință.

„Se îndepărtează, deci nu mă vrea” → panică/tristețe → insist → celălalt se retrage.

„Dacă intru în discuția asta, o să fie scandal” → tensiune → evit → celălalt insistă mai mult.

Și, fără să vrea, fiecare îl împinge pe celălalt exact în mecanismul lui.

Nevoia de reasigurare – ce caută cu adevărat partea anxioasă

Nevoia de reasigurare nu e „dependență” în sens moral. E, de multe ori, o încercare de reglare emoțională. Când persoana anxioasă cere dovezi, întrebări repetate sau confirmări frecvente, în spate poate exista un copil interior care a trăit iubirea ca instabilă.

Reasigurarea caută, în mod indirect: stabilitate, predictibilitate, siguranță de atașament.

Problema este că reasigurarea cerută din anxietate rareori liniștește pe termen lung. Poate aduce o calmare scurtă, apoi întrebarea revine. Pentru că nu răspunde doar la prezent, ci și la o rană veche: „Rămâi?”

Iar când celălalt, evitant, răspunde cu distanță, rana se reactivează.

Cum se poate schimba dinamica: de la „cine iubește mai mult” la „cum ne simțim în siguranță”

Schimbarea începe mai puțin cu verdictul „unul iubește mai mult” și mai mult cu întrebări care aduc claritate:

Pentru partea anxioasă „Ce anume se activează în mine când el/ea se retrage?”, „Ce poveste îmi spune mintea: că nu contez, că voi fi părăsit(ă)?”, „Cum pot cere apropiere fără să intru în panică?”

Prin intermediul terapiei cognitiv-comportamentale: identifici gândurile catastrofice, le testezi, înveți strategii de reglare înainte să ceri. Reasigurarea devine mai curată: „Am nevoie să știu când vorbim” în loc de „Nu-ți pasă deloc”.

Pentru partea evitantă: „Ce simt când mi se cere apropiere: presiune, teamă, vină?”, „Ce înseamnă pentru mine intimitatea: risc, invazie, pierdere de control?”, „Cum pot rămâne prezent(ă) fără să mă simt sufocat(ă)?”

Asta poate însemna să înveți să oferi micro-conectări: un mesaj scurt, o clarificare, un interval clar („răspund diseară”), nu ca cedare, ci ca siguranță relațională.

Pentru cuplu (dacă ambii sunt disponibili)

• stabilirea unor ritualuri de contact (de ex. 10 minute/zi de check-in fără rezolvare de probleme),
• reguli de conflict (pauză de reglare, reluare programată),
• limbaj comun: „Mă activează” / „Mă copleșește”, fără rușine și fără acuzație.

Iubirea nu ar trebui să fie o competiție de efort

Când unul iubește mai mult, de multe ori nu iubirea e problema, ci frica: frica de abandon la unul, frica de invadare la celălalt. Iar fricile, când nu sunt văzute, se transformă în conflicte repetitive și dezechilibru.

E de dorit să rămână un adevăr blând în minte: nu ești „prea mult” pentru că ai nevoie de reasigurare și nu ești „prea rece” pentru că ai nevoie de spațiu. Dar relația devine matură atunci când amândoi învață să transforme aceste nevoi în comunicare, în ritm și în prezență reală.

Pentru că iubirea care vindecă nu te ține în luptă. Te aduce, încet, în siguranță.