Breaking news

Mariana Nicolesco: Triumful de azi nu garantează succesul de mâine

Soprana Mariana Nicoelsco spune într-un interviu acordat reproterului exclusivNEWS.ro, că și în domeniul său competiția este aprigă și fiecare bătălie trebuie câștigată ca și cum ar fi prima și ultima.

În cadrul unui amplu interviu, celebra soprană care a dus numele României pe cele mai celebre scene din întreaga lume, mărturisește că a avut ocazia să lucreze încă de la debut cu cele mai mari nume în domeniu și că a fost hărăzită de Dumnezeu cu un dar miraculos, darul de a cânta lumii întregi.

Ștefania Stancu: Doamnă Nicolesco, sunteți artista care ne  face să ne simțim mândri că suntem români. Alături de Gheorghe Hagi sau Nadia Comăneci,  dumneavoastră sunteți o personalitate care ne reprezintă cu onoare peste hotare. Spuneți-ne cum este să îți petreci viața pe scenă, cântând?

Mariana Nicolesco: Cântul, arta cântului,  este o chestiune de predestinare. El înseamnă o voce, o capacitate de apropriere a tehnicii vocale, înseamnă muzicalitate, charismă, personalitate. Marea performanță nu e la îndemâna oricui. Iar cântul înseamnă într-adevăr excepționalitatea performanței. Dacă ne gândim că omul a vorbit pentru prima dată cerându-i Creatorului să nu-l abandoneze, atunci cântul este expresia supremă a relației noastre cu Domnul. De aceea publicul îi glorifică pe marii artiști lirici. Tot de aceea îi contestă pe cei care profanează această artă. A trăi pe scenă este pentru mine o imensă bucurie: la repetiții ca îi la spectacole. Energiile pe care le poate activa vocea umană, trăirile pe care acestea le generează, puntea magică ce se stabilește imediat cu publicul constituie o experiență absolut unică.

Ștefania Stancu: Ce sacrificii ați făcut pentru muzică? La ce ați renunțat pentru această minunată pasiune?

Mariana Nicolesco: Nu am avut niciodată sentimentul de-a face vreun sacrificiu pe altarul artei. Dimpotrivă, totul mi s-a părut dintotdeauna o încântare, ca și când n-ar fi existat obstacole pe care să nu le pot depăși. Iar când am trecut de ele, bucuria a fost cu atât mai mare. Aceasta îi e, cred, natura pariului nostru, al artiștilor lirici, cu imposibilul. Imposibilul trebuie să devină posibil.

Ștefania Stancu: Ați fost și sunteți ovaționată de-o grămadă de oameni,  premiată pe măsura talentului și decorată cu importante distincții. Care premiu are pentru dumneavoastră cea mai mare însemnătate și de ce?

Mariana Nicolesco: Aplauzele, ovațiile, florile, cronicile entuziaste, dragostea publicului au fost și sunt pentru mine o imensă răsplată, împreună cu distincțiile și onorurile primite. Totuși îmi amintesc mereu de o repetiție generală la Teatrul alla Scala din Milano la finele căreia, când nu mai era nimeni în teatru, plecam spre casă cu sentimentul că totul îmi ieșise perfect: un moment, într-adevăr, de fericire supremă.

Ștefania Stancu: Aș vrea să vă întreb dacă ați moștenit acest talent, sau este un dar de la Dumnezeu?

Mariana Nicolesco: E sigur un dar al Creatorului, căruiai-i mulțumesc din adâncul inimii. Tatăl meu iubea muzica și fredona mereu melodii care-i plăceau, iar mama are ureche perfectă și, în prima ei tinerețe, a studiat vioara. Apoi, când era încă foarte tânără, am venit eu pe lume. Și am devenit principala ei preocupare…

Ștefania Stancu: Cum v-ați descoperit vocea, talentul? Părinții v-au încurajat pasiunea, ori au vrut să faceți altceva?

Mariana Nicolesco: De la 6 la 18 ani eu am studiat vioara, ceea ce avea să fie cum nu se poate mai important pentru cariera mea lirică. Marele violonist Yehudi Menuhin, căruia îi spuneam într-un rând că studiul viorii îmi obosea corzile vocale, mi-a spus cu o dezarmanta simplitate: « – Ești născută să cânți, și în timp ce studiai la vioară corzile tale vocale lucrau în permanență, fără să emită vreun sunet. Vezi, de altfel, adăuga el, corzile viorii nu sunt decât o prelungire a corzilor vocale!» Părinții m-au susținut fără nici o ezitare pe calea adevăratei mele vocații care începea să se afirme.

Ștefania Stancu: Care sunt amintirile din copilărie ale Marianei Nicolesco?

Mariana Nicolesco: Eu sunt brașoveancă. Numai faptul că mama a avut ideea de a merge la o nuntă pe malurile Dunării face că m-am născut în apropiere de Giurgiu, unde nu am fost practic niciodată și unde trebuie să fi rămas doar câteva zile după acel 28 noiembrie în care m-am născut, când mi s-a spus că era teribil de frig. Amintirile mele din copilărie sunt legate de Brașov. Îmi amintesc fabuloasele zăpezi, săniușul, miracolul sunetelor venite prin radio, pe când eram foarte mică, descoperirea muzicii, revelația propriei voci.

Ștefania Stancu: Care a fost cel mai dificil moment al carierei? Ați trecut peste obstacole care să vă pună în pericol viitorul în muzică?

Mariana Nicolesco: Cred că fiecare moment al unei adevărate cariere e într-un anume fel dificil, de vreme ce, așa cum spun adeseori, triumful de azi nu garantează succesul de mâine. Competiția este aprigă, tensiunea enormă și fiecare “bătălie” trebuie câștigată de parcă ar fi îi prima și ultima șansă ce ni s-a dat. Obstacolele de netrecut, vorba lui Napoleon, nu există.

Ștefania Stancu: Acum, v-aș ruga să ne povestiți cel mai frumos moment care v-a rămas în suflet.

Mariana Nicolesco: Sunt atât de multe! Eu întotdeauna am legat în modul cel mai firesc activitatea profesională de interesul mult mai larg pentru cultură, pentru artă în general, pentru istorie. Și uneori m-am refugiat, după câte o serie de spectacole, într-o parte sau alta a lumii, în adevărate paradisuri, cum ar fi Hawai, Bali, Canaima, din jungla venezueleană, pe Orinoco, aproape de Brazilia, sau Kruger Park din Africa de Sud. În Kawai aveam o vilă superbă pe malul Pacificului și kilometri întregi de plajă. Mulți prieteni din Statele Unite au avut atunci surpriza de a primi de la mine, prin poștă, imense nuci de cocos. Cu învelișul lor erau mari cât o minge de baschet, și era destul să aplici pe ele timbrele cuvenite și să înscrii adresa exactă pentru a ajunge rapid la destinatar, ca o scrisoare. Vă imaginați surpriza celor care le-au primit! Dacă aceasta este oarecum expresia regăsirii de sine, a unei scurte solitudini reconfortante, există și reversul. După ce am apărut zilnic timp de doi ani pe mai multe canale de televiziune din Japonia, până și la New York eram oprită pe stradă de grupuri de turiști din țara crizantemelor!

Ștefania Stancu: V-a fost greu să ajungeți unde sunteți acum, sau cu vocea dumneavoastră ați deschis ușor ușile?

Mariana Nicolesco: O voce care se impune e o voce care îndeobște deschide lacăte și porți ce altfel rămân ferecate. Iar eu pot spune că am avut privilegiul de a colabora din prima clipă cu marile teatre de operă, cu mari regizori, cu mari dirijori, în spectacole de mare prestigiu.

Ștefania Stancu: Ce părere aveți despre muzica rock?

Mariana Nicolesco: Există două feluri de muzică, așa cum spunea și George Enescu: muzica bună, și cealaltă. Muzica lui Elvis Presley are o carieră postumă extraordinară. Iar grupul Rolling Stones reușește să atragă și azi atât de multă lume, după 40 de ani de la crearea sa. Chiar și acest lucru reprezintă în sine o mare performanță, dată fiind concurența extremă din acest domeniu. Nu toată lumea rezistă în timp. Gândiți-vă la succesul uriaș, la un moment dat, al grupului Milli-Vanilli, grup care a fost făcut praf în clipa în care s-a dovedit că se folosea de play-back.

Ștefania Stancu: Doamnă Nicolesco, viața profesională include mii de ore de pregătire. Vieții personale cât timp îi acordați și ce faceți atunci?

Mariana Nicolesco: Am îmbinat mereu, în mod natural, și fără nici un fel de constrângeri, viața profesională cu viața personală.

Ștefania Stancu: Cum își petrece Diva Nicolesco o zi din viață?

Mariana Nicolesco: Fiecare zi e diversă. Asta îi e poate frumusețea vieții. Păcat că timpul nu-mi ajunge niciodată dar… o scot eu la capăt.

Ștefania Stancu: Ați avut vreodată probleme cu vocea ? Cum o întrețineți? Aveți vreun ritual, vreun secret prin care o mențineți în toată frumusețea ei?

Mariana Nicolesco: Slavă Cerului, n-am avut niciodată probleme vocale. Răceala, laringita, faringita sunt însă inamicii artistului liric. Mi s-a întâmplat și mie să sufăr de aceste afecțiuni, și asta tocmai pe când eram invitata de onoare a Teatrului Regio din Parma, în La Traviata de Verdi, la celebrarea a 150 de ani de existență a acestui templu al cântului. Spectacolul a fost amânat cu câteva zile și a fost un triumf pe măsura celebrării. Parma înseamnă Verdi, Toscanini, Tebaldi. Sănătatea de fier și caracterul pasionant a tot ce se întâmplă în acele zile îmi permite, deși uneori dorm numai 2-3 ore pe noapte în timpul Festivalului și Concursului Internațional de Canto Hariclea Darclée, să nu resimt efortul, care este considerabil, și nici vocea nu-mi este afectată, dovadă că e în perfectă condiție ori de câte ori mă alătur tinerilor mei prieteni în faimosul Brindisi din La Traviata, care încheie marile noastre concerte.

Ștefania Stancu: Despre viitorul teatrului de operă ce părere aveți? Există vreun talent care se remarcă în momentul de față și poate continua legenda?

Mariana Nicolesco: Atâta vreme cât există pe lume locuri în care se perpetuează o mare școală, cum este și Atelierul Liric Continuu pe care l-am creat în România odată cu Festivalul și Concursul Internațional de Canto Hariclea Darclée și Cursurile de Măiestrie Artistică, Master Classes,  atâta vreme cât mulți tineri vin spre asemenea surse de formare, toate speranțele sunt îndreptățite. Adevăratele valori, care există, îți croiesc drumul cuvenit.

Ștefania Stancu: Ce spuneți despre debutul Angelei Gheorghiu la Scala din Milano? Publicul a fluierat-o. Criticii au ironizat-o. Nu are voce doamna Gheorghiu?

Mariana Nicolesco: Cunosc bine teatrul și publicul milanez, pentru că la Teatro alla Scala am apărut de-a lungul anilor de nenumărate ori în spectacole, concerte și recitaluri triumfale. Ceea ce pot eu spune, în cunoștință de cauză, e că publicul Teatrului alla Scala, în ciuda crizei prin care trece azi și acest mare teatru, rămâne cel mai competent public din lume, un public care cunoaște bine vocile, care știe operele pe dinafară, care știe perfect de bine de ce au fost capabili marii artiști în interpretarea lor. Teatrul alla Scala este azi ultima pavăză a adevăratei arte a cântului și a marilor sale tradiții.

Ștefania Stancu: Ați interpretat roluri ca Violetta din La Traviata de Verdi, Regina Elisabetta I în Roberto Devereux de Donizetti, Donna Elvira în Don Giovanni de Mozart. Care v-a fost cel mai drag rol în care s-a regăsit Mariana Nicolesco?

Mariana Nicolesco: Rolul de care sunt cel mai legată este întotdeauna rolul pe care-l interpretez la momentul dat. Acest lucru s-a adeverit de peste 200 de ori când am interpretat rolul Violettei din La Traviata de Verdi, de pildă, sau în multe alte opere pe care le-am cântat, cu aceeași dăruire totală. Publicul simte acest lucru. Și-l răsplătește cu entuziasm. Într-un recital la Scala, ovațiile pentru Addio del passato din La Traviata au durat cât aria însăși, la fel ca pentru Mi tradì, aria Donnei Elvira din Don Giovanni de Mozart, tot la Scala. Iar la Tokio, în turneu cu Opera din München, am primit pe scenă, literal, o căruță încărcată cu flori sublime.

Ștefania Stancu: V-ați atins toate scopurile?

Mariana Nicolesco: Nu mi-am propus niciodată vreun fel de “scopuri”. Iar dragostea publicului, recunoașterea publică, în țară și în străinătate, onorurile care mi-au fost acordate cu generozitate le-am considerat și le consider binevenite ca suport în demersurile mele temerare în favoarea noilor generații.