Breaking news

Despre eroi

loading...

De regulă, a spune despre cineva că a devenit “erou” e un alt fel de a informa publicul că individul respectiv este mort sau că a fost traumatizat şi a rămas distrus pe viaţă.

despre_eroiDe foarte multă vreme, atribuirea etichetei de “erou” a devenit o cale de a celebra moartea şi de a o saluta cu încântare.

“Jurnalistul Jamal al-Sharaabi a fost împuşcat în cap, vineri, 18 martie 2011, de un lunetist, în Yemen. Jamal al-Sharaabi  este erou.”

Practica etichetării morţilor cu titlul de eroi nu este specific românească. Nu demult, cimitirele americane nu mai făceau faţa să înghită miile de sicrie cu tineri care îşi pierdeau viaţa pe frontul din Irak. La acea vreme, zi de zi, administraţia Bush, aducea coşciugele acasă, le aşeza înaintea părinţilor înlăcrimaţi ori a soţiilor cu plozi în pântece, le acoperea cu pânză imprimată roş-albastru şi le vorbea sufletelor îndurerate despre măreţul eroism al tinerilor ucişi. Numai că moartea lor era fară scop. Bălţile de sânge de pe pământul irakian erau sacrificiul întreprins în numele unei  minciuni, conform căreia administraţia Bush descoperise că Irakul ascundea arme chimice într-o locaţie precisă – aflată la nord, la sud, la vest şi la est.

Eroi sunt numiţi şi extremiştii musulmani, care se aruncă în aer şi nimicesc, dintr-un singur gest, mii de suflete care pier ciopârţite, în agonie. Eroismul kamikaze nu are ca scop doar moartea în sine a unui singur om, ci ivirea unui cimitir.

Sunt vădit criminale cauzele pentru care unii dresează, instigă şi folosesc mase de oameni drept carne de tun, cumpărând apoi moartea lor cu titlul de “erou”. Dar ce ruptură se produce în firul gândirii şi în simţămintele umane, atunci când unii jurnalişti trâmbiţează şi aplaudă trimiterea la moarte sigură a colegilor de redacţie?

Există anumite creaturi, deformate sufleteşte, cărora le scânteiază privirile la ideea că un coleg este pe cale să se întoarcă acasă sfârtecat pe jumătate ori violat sau blonav de cancer, dar cu eticheta de “erou”, lipită cu scuipat pe frunte. Cei care scandează despre sacrificiul uman ca despre proba jurnalismului adevărat, nu­-şi pun măcar o secundă întrebarea dacă acel sacrificiu are vreun scop, altul decât sângele ţăşnit pe obiectivul camerei şi satisfacerea egoului celui care priveşte din tribună, mulţumit că primeşte autoritatea să ridice degetul şi să declare mortul “erou”.

Noţiunea nu şi-a pierdut doar sensul originar, dar nu mai constituie nici măcar o cale de anesteziere a suferinţelor. A fi erou este deja un scop în sine. Minţile smucite găsesc eroismul, nu în intenţia primară care determină expunerea la pericol, ci în demosntraţia propriu-zisă a faptelor extreme.

Sacrificiul propriei integrităţi fizice, a propriei sănătăţi sau a vieţii este cu adevărat un act de eroism, în sensul propriu al termenului, atunci când are ca scop lupta pentru o cauză cel puţin la fel de importantă ca şi viaţa celui supus riscului. Un om este erou atunci când îşi pune viaţa în primejdie pentru a-l salva pe cel care are nevoie de ajutorul lui, nu când vrea să demonstreze ceva. Un jurnalist este erou atunci când îşi pune viaţa sub ameninţare pentru a scoate la iveală, de pildă, pericolul pentru sănătatea publică, pe care autorităţile în ascund, ori desfăşurarea masacrului trecut sub tăcere. A fi erou nu înseamna a da spectacole demonstrative macabre, ci a salva vieţi.

Despre eroi vorbim când facem referire la cele câteva zeci de suflete, care se află zilele acestea în centrala nucleară Fukushima. Aceşti oameni se lasă iradiaţi, aşteptându-şi moartea, de la un ceas la altul, şi încercând să amâne dezastrul nuclear, de dragul copiilor lor de acasă. Eroii salvează vieţi, nu luptă pentru idei ţâşnite din capete dereglate.

loading...
English English French French Italian Italian Romanian Romanian
>