Breaking news

România celebrează azi Centenarul. 100 de ani de la Marea Unire

loading...

În urmă cu 100 de ani, la Alba Iulia se înfăptuia Marea Unire a Principatelor. Azi, de 1 Decembrie, România celebrează Centenarul Unirii.

Marea Unire a început pe 27 martie 1918 prin unirea cu Basarabia, apoi a urmat la 28 noiembrie 2018 Unirea Bucovinei cu România iar în final unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Țara Mamă, România la 1 decembrie 1918. Cele trei uniri formează împreună Marea Unire de la 1918, iar în 2018, la 100 de ani de la acele evenimente, sărbătorim CENTENARUL MARII UNIRI.

În septembrie-octombrie 1918, Partidul Național Român și Partidul Social-Democrat încep să colaboreze și stabilesc să inițieze formarea unui Consiliu Național Român.

În 29 septembrie/12 octombrie 1918, PNR, prin Comitetul Executiv, a adoptat o Declarație prin care proclama dreptul națiunii române la autodeterminare. Declarația a fost citită în Parlamentul de la Budapesta în 5 octombrie/18 octombrie 1918.

În acea perioadă a anului, Imperiul Austro-Ungar își trăia ultimele zile ale existenței lui. Țările imperiului, unda după alta, își proclamau independența: Cehoslovacia în 28 octombrie, Ungaria în 2 noiembrie, Austria în 12 noiembrie, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor în 24 noiembrie.

Românii din Transilvania rezonează cu declarațiile de independență din jur și încep procesul unirii. Mai întâi, în 18 octombrie /31 octombrie, a fost înființat Consiliul Național Român Central, cu sediu la Arad, un organ al românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. Consiliul arădean era format din 6 reprezentanți ai PNR și 6 ai PSD: Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ștefan Cicio Pop, Alexandru Vaida-Voievod, Aurel Vlad; respectiv Ion Flueraș, Iosif Jumanca, Tiron Albani, Enea Grapini, Iosif Renoiu și Baziliu Surdu.

Consiliul Național Român Central a fost recunoscut de Comitetul Național al Românilor din Transilvania, de la Viena, condus de Iuliu Maniu, de Biserica Ortodoxă și de Biserica Greco-Catolică, precum și de către Senatul Militar Român, care a și pus la dispoziția Consiliului 50.000 de militari mobilizați la Viena.

Prăbușirea autorității Imperiului Austro-Ungar s-a făcut resimțită și în Transilvania. Peste noapte, Consiliul Național Român Central a fost pus în situația de a asigura treburile funcționărești, administrația maghiară fiind alungată, de a asigura ordinea și de a prelua conducerea militarilor români împrăștiați prin toate părțile imperiului. Consiliul Național a înființat Consiliul Militar, format din consilii și gărzi militare, alcătuite la rândul lor din militari și voluntari români, care aveau sarcina de a păzi principalele obiective de interes public. De facto, de guvernarea teritoriilor românești se ocupa Consiliul Național Român și sfaturile naționale române din localitățile românești.

Observând realitățile din teritoriile românești, Consiliul Național Maghiar a încercat o negociere cu partea română: Transilvania să rămână în Ungaria, în schimbul unei autonomii cu guvernator român și reprezentare în guvernul central de la Budapesta.

Consiliul Național Român ia act de propunerea maghiară și decide convocarea unei adunări naționale, la Alba-Iulia, la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, pentru a decide în privința autodeterminării românilor. La Adunarea Națională de la Alba-Iulia au participat reprezentanți aleși ai tuturor categoriilor sociale, ai bisericilor, ai asociaților culturale și profesionale, precum și deputați de drept, în total 1.228 de delegați/deputați. Le-au fost alături peste 100.000 de români, veniți la apelul Consiliului, din toate teritoriile locuite de români.

După ce au asistat la slujbele efectuate în cele două biserici românești din Alba Iulia, delegații au dezbătut și aprobat Rezoluția de unire, care a și fost adoptată de toți cei prezenți. Votarea acestei rezoluții a însemnat votarea unirii tuturor românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș (Țara Ungurească) cu România.

Prin această unire au fost introduse și câteva principii fundamentale, precum: libertate deplină pentru popoarele conlocuitoare, libertate confesională, regim democratic, reformă agrară, legislație modernă pentru muncitorime.

Adunarea a aprobat și un organ legislativ, Sfatul Național și un guvern provizoriu, Consiliul Dirigent, care să conducă Transilvania până la unirea cu România și a numit o delegație care a înmânat actul unirii regelui Ferdinand I, în 14 decembrie 1918, la București. Sfatul Național și Consiliul Dirigent au funcționat până în 20 aprilie 1920, când unirea a fost desăvârșită și din punct de vedere tehnic.

Unirea Basarabiei cu România a fost actul politic exprimat de majoritatea locuitorilor Basarabiei de a reveni la patria mamă, după un veac de ocupație rusească.

Profitând de Revoluția rusă și de degringolada internă, rezultată din răsturnarea regimului țarist, românii din Basarabia, sub coordonarea membrilor Partidului Național Moldovenesc, decid să acționeze în vederea obținerii autonomiei.

Mai întâi au fost soldații basarabeni, 800 la număr, reprezentând peste 200.000 de soldați, reuniți la congresul din 20 oct/2 noi 1917, care au decis autonomia teritorială și politică a Basarabiei, în cadrul Rusiei – atunci, o federație democratică. S-a decis constituirea unui organ reprezentativ, Sfatul Țării, care să fie în funcție până la alegerea prin vot universal, direct și secret a Constituantei.

Sfatul Țării a avut prima ședință la 21 noiembrie/4 decembrie 1917 și era alcătuit din 105 români, 15 ucrainieni, 14 evrei, 7 ruși, 2 germani, 2 bulgari, 2 găgăuzi, câte un polonez, armean și grec.

La 2 dec/15 dec 1917, Sfatul Țării a adoptat o Declarație prin care se proclama Republica Democratică Moldovenească, ca parte componentă a Republicii Federative Rusești.

În această perioadă, teritoriul Basarabiei era dominat de anarhie, rezultată din acțiunile soldaților ruși și bolșevicilor de pe teritoriul provinciei, care interacționau violent cu populația autohtonă și cu noii săi lideri politici. În aceste condiții, la solicitarea Sfatului Țării, în 10 ian/23 ian 1918, armata română intră în Basarabia, pentru a restabili ordinea. Populația civilă, în majoritatea ei, a primit cu satisfacție această intervenție.

Guvernul bolșevic de la Petrograd reacționează la această evoluție a situației din Basarabia și decide să rupă relațiile diplomatice cu România și, în plus, hotărăște să confiște Tezaurul României, aflat la Moscova.

Beneficiind de un curent prounionist, la 27 mar/9 apr 1918, Sfatul Țării, sub conducerea lui Ion Inculeț, a votat unirea cu România. Pentru unire au fost exprimate 86 de voturi, 3 au fost împotrivă și au fost înregistrate 36 de abțineri. Condițiile pentru înfăptuirea unirii constau în efectuarea unei reforme agrare și respectarea drepturilor și libertăților cetățenești.

În 27 noi/10 dec 1918, după ce Bucovina și Transilvania decid unirea cu România, Sfatul Țării declară unirea necondiționată a Basarabiei cu România și se dizolvă, reprezentarea cetățenilor fiind asigurată în parlamentul României.

Unirea Bucovinei cu România a fost actul politic al românilor bucovineni prin care au decis alipirea Bucovinei la patria mamă, România.

Contextul european în care Bucovina se unește cu România este dominat de mari prefaceri. Puterile Centrale ies înfrânte din Primul Război Mondial și capitulează rând pe rând, spre sfârșitul anului 1918: Bulgaria în 29 septembrie, Turcia în 30 octombrie, Austro-Ungaria în 3 noiembrie. Austro-Ungaria intră într-un proces de dezintegrare, iar o serie de state, componente ale imperiului, își proclamă independența în a doua jumătate a anului 1918: Cehoslovacia în 28 octombrie, Ungaria în 2 noiembrie, Austria în 12 noiembrie, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor în 24 noiembrie.

În 3 octombrie/16 octombrie împăratul Carol I lansează un manifest, Către popoarele mele credincioase, prin care anunța federalizarea imperiului Austro-Ungar. Această decizie era ultima încercare de a salva de la pierire un imperiu aflat în agonie.

Profitând de slăbiciunea imperiului, Consiliul Național Ucrainean a convocat Adunarea Națională Constituantă, la Liov, în 19 octombrie 1918. Adunarea a proclamat independența teritoriului ucrainean din Austria-Ungaria, inclusiv nord-vestul Bucovinei.

Reacția românilor din Bucovina a fost imediată. În 14 oct/27 oct 1918, Iancu Flondor și Sextil Pușcariu au organizat Adunarea Națională la Cernăuți la care au participat reprezentanți ai românilor, primari și foștii deputați ai dietei bucovinene. Adunarea a adoptat o moțiune prin care era proclamată unirea Bucovinei integrale cu celelalte provincii românești, într-un stat național independent. A fost înființat și un Consiliu Național, alcătuit din 50 de persoane, aflat sub președenția lui Iancu Flondor, care să se ocupe de înfăptuirea unirii.

Câteva zile mai târziu, pe 3 noiembrie, ucrainienii bucovineni au organizat o adunare, ca răspuns celei românești, în care au proclamat alipirea unei mari părți din Bucovina noului stat ucrainean. În susținerea acestora, Rada de la Liov a mobilizat militari, care au luat poziții de apărare în pozițiile cheie ale Bucovinei.

Luând act de acțiunile părții ucrainiene, Consiliul Național Român a cerut sprijin militar Guvernului României și a convocat, pentru 15/28 noi 1918, Congresul general al Bucovinei. La Congres au participat 74 de delegați ai Consiliului Național Român, 13 delegați ai ucrainienilor, 7 ai germanilor, 6 ai polonezilor. Dionisie Bejan a citit în plen o Moțiune care prezenta caracterul românesc al Bucovinei și cerea “unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, regatul României”. Moțiunea a fost adoptata cu entuziasm, singurii care au votat împotriva unirii cu România fiind reprezentații ucrainieni.

Congresul a stabilit ca o delegație, formată din Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Ion Nistor și Eudoxiu Hurmuzachi, să-i prezinte, la Iași, Regelui Ferdinand actul prin care Unirea Bucovinei cu România era pecetluită.

Pentru România, Marea Unire de la 1918 a însemnat o repoziționare în Europa, prin noua suprafață (locul 10) și prin numărul de locuitori (locul 8). O sporire considerabilă a cunoscut și capacitatea industriala (235%), economia, dar și resursele naturale.

Marea Unire a fost recunoscută pe plan internațional prin tratatele semnate la Trianon (4 iunie 1920) și Saint-Germain-en-Laye (10 septembrie 1919).

Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România este evenimentul care a dus la desăvârșirea Marii Uniri din 1918.

Din păcate, România nu mai arată ca acum 100 de ani, după Marea Unire. În 28 iunie 1940, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, România este sfâșiată, din nou, și pierde Basarabia, Bucovina și Ținutul Herței.

La 100 de ani de la Marea Unire, trebuie să știm că, România nu este întreagă fără Basarabia și fără nordul Bucovinei!

loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata